Scriitoarea canadiană de origine română, Felicia Mihali, a lansat, în România, romanul „O noapte de dragoste la Iqaluit”, o poveste care se petrece la Polul Nord, unde autoarea a locuit timp de un an. Scrierea aduce în fața publicului român lumea inuiților cu tradițiile și obiceiurile prea puțin cunoscute ale acestei zone îndepărtate. Ce legătură există între România și un orășel înghețat de la Polul Nord, dar între jurnalism, literatură și migrație? Răspunsurile sunt mai jos. 

Cele mai importante declarații făcute de scriitoarea Felicia Mihali:

Motivul părăsirii României: Hotărârea mea  de a părăsi România a coincis, poate, cu momentul în care am realizat că meseria mea, cariera mea ajunsese într-un impas și nu din vina mea. După primii ani de entuziasm postrevolutionar, am înțeles că societatea opune bariere din ce în ce mai greu de trecut la orice inițiativă de dezvoltare.

Presa din România(postcomunistă): Fiecare țară își are ziaristica pe care o merită. Dacă România are probleme de deontologie, de spirit civic, de respect, atunci(…) și ziaristica are aceeași problemă.

Experiența literară, prin „ochii” migrantului: Dezrădăcinare, accent, limbă, schimbare de obiceiuri, de valori, toate astea le-am trăit cumva prin literatură, asta a fost un privilegiu față de alți migranți.

Dorința de a explora lumea, inclusiv zonele în conflict militar: Îi invidiez pe cei trimiși pe linia frontului drept cronicari ai ororilor. Dacă cineva mi-ar da acest mandat, l-aș accepta pe loc, renunțând la tot ce fac pentru moment, cu speranța că voi reveni într-o bună zi, pentru că orice război se termină o dată și o odată.

Întrebarea pe care un autor sau un editor trebuie să și-o pună este: oare în ce măsură îi interesează pe acești oameni ce fac?

                                                                   Redăm întregul interviu: 

Main News: Spuneați într-un interviu „sunt ziaristă și rămân ziaristă”. Care a fost momentul -cheie, determinant, să părăsiți România și să renunțați la jurnalism?

Felicia Mihali: Ziaristica este ceva care nu te părăsește, pentru că dincolo de scris este un stil de viață. În orice domeniu ai lucra, politic, cultural, viață mondenă, anchetă, un bun jurnalist este, în primul rând, o persoană bine informată, cu urechile la pândă, veșnic preocupat de a face legătura între evenimente, de a prevede eventuale urmări. Ziaristica te face să pierzi o anume inocență, pentru că meseria te determină să vezi lume mai aproape de ceea ce este, un butoi de pulbere gata să sară în aer. Luciditatea te face mai cinic și poate mai acru. Numai că, eu apreciez această stare de conștiență activă asupra lumii. Prefer totdeauna să știu decât să mă amăgesc cu o stare iluzorie de bine, de speranțe deșarte. Ziaristica a fost pentru mine o șansă nesperată, care m-a trasnformat dintr-o studentă idealistă într-o persoană mai informată, mai alertă, mai abilă. Asta m-a și ajutat să mă aclimatizez la Canada. Intrarea mea în meandrele realității nord americane s-a făcut tot prin jurnalism. Citit ziare, ascultat știri, scris articole în franceză, toate astea m-au ferit de amăgiri, de speranțe deșarte. Am știut de la început cât și ce să doresc. Cât și ce pot face în noua mea țară. Hotărârea mea  de a părăși România a coincis poate cu momentul în care am realizat că meseria mea, cariera mea ajunsese într-un impas și nu din vina mea. După primii ani de entuziasm postrevolutionar, am înțeles că societatea opune bariere din ce în ce mai greu de trecut la orice inițiativă de dezvoltare, de a face mai bine. Mă simțeam ca un hamster care se învârtește nebunește într-o mică roată. Și asta era ceea ce mă aștepta în viitor. În loc de orizont larg, un univers închis, repetitiv si epuizant.

Main News: Cum vi se pare presa din România, cea postcomunistă? Cât de diferită/ asemănătoare este cu cea din Canada?

Felicia Mihali: Eu am fost ziarist cultural la „Evenimentul Zilei” din 1993 până în 2000, când am plecat în Canada. Am trăit o perioadă de mare efervescență spirituală și intelectuală. În ciuda reputației pe care o avea ziarul meu, mi-am făcut meseria cât am putut de bine, de corect și de decent. Unele scăpări au fost cu adevărat scăpări, favorizate uneori prin excesul de zel al redactorilor șefi, cărora una le dădeai și alta publicau. Reușeau să strecoare în articolul meu acel cuvânt, acea aluzie care îmi strica relația cu multă lume, pe multă vreme. În ciuda acestui lucru, am luat partea bună a lucrurilor, ca totdeauna în viața mea. Am folosit cei 7 ani de presă să mă cultiv, informez, să îmi formez stilul, limbajul, filozofia, să îmi cultiv anumite valori la care am ținut mereu. Cred că în presa românească există încă mulți astfel de ziariști. Pe lângă ei, evident, proliferează și mârlănia, incultura, fanatismul. Dar, peste tot este așa.  În Canada, poate mai puțin. Suntem o țară ferită de conflicte, de sărăcie, de abuzuri grave, iar ziariștii se țin pe această linie clară a respectului, a limbajului elegant, a spiritului civic. Un cuvânt, o remarcă rasistă, xenofobă, homofobă, misogină, te poate ușor costa cariera. Dezinformarea, lipsa de rigoare, partinismul, de asemenea, sunt aspru penalizate. Și nimeni nu îți dă  a doua șansă știind că ești potențial un individ intolerant, neglijent sau incompetent. La fel se întâmplă cu profesorii, cu liderii de opinie etc. O societate demnă se ferește de extremisme. Dar, acest lucru vine după o îndelungată practică democratică, un anume confort material care te scutește de josnicia la care te obligă uneori sărăcia, promiscuitatea. Lucrurile acestea merg mână în mână. România are o anume presă de calitate, care ține de deontologia profesională, dar și o  presă de joasă speță, antioccidentală, șovină, automat fundamentalistă. Există ziariști de calitate, cu o etică profesională  și există analfabeți funcționali, propulsați drept lideri de opinie. Fiecare țară își are ziaristica pe care o merită. Dacă România are probleme de deontologie, de spirit civic, de respect, atunci(…) și ziaristica are aceeași problemă.

Main News: În 2017, ați plecat în Marele Nord, ați lucrat un an la Iqualuit, ca profesoară de franceză. Cum a fost integrarea? Cum a venit inspirația pentru a scrie un roman și cât a durat scrierea acestuia?

Felicia Mihali: În cazul meu, a fost o slujba temporară de un an, ca un fel de aventură spirituală, după ce un an am fost în China și încă un an în regiunea subarctică, într-o rezervă autohtonă, la distanțe de câțiva ani. Canada este o țară foarte mare, cât un continent și, dacă nu ieși din metropola unde locuiești, „from coast to coast”, cum e deviza Canadei,  ești ca un țăran care nu a ieșit niciodată din satul lui. Riști să nu înțelegi mai nimic din identitatea canadiană, nu ești decât cineva care deține pur și simplu un pașaport canadian. Eu am făcut un master în istorie, am predat istoria Canadei și așa că mi-am dat seama de prăpastia între adevărata identitate canadiană și ceea ce credem noi că știm despre ea. Or, viața în Marele Nord, viața inuiților rămâne una din marile necunoscute. Ca de fiecare dată când am mers într-un loc, am mers pentru cunoaștere, nu ca să scriu un roman. Numai că, de fiecare dată s-a întâmplat ca lecturile de la fața locului, despre realitățile locale, plus propria mea biografie într-un loc atât de îndepărtat de originile mele, au dus întotdeauna la o poveste. La un fel de docu-roman, unde ficțiunea se împletește cu partea documentară. Așa am scris romanul „Sweet, sweet China”, când am lucrat în China (unde am trăit în anul 2003) sau „Tarotul din Cheffersville”, scris într-o rezervă autohtonă unde am trait în 2010. Ei bine,  aici s-a intâmplat  același lucru. Am plecat să aflu despre viața oamenilor zăpezii cum sunt numiți Inuiții și m-am întors cu un roman despre o relație interracială, între un irlandez și o româncă, spusă pe fundalul vieții la -50 de grade, a nopții polare, al temei de a răni pe celălalt din necunoaștere. Lucrul de care un canadian se teme mai mult că orice este ofensa, voluntară sau involuntară. Așa că, scrierea romanului a durat pe toată perioada celor 10 luni cât am lucrat la École des Trois-Soleils care în carte a devenit „Aurore boréale”.

Main News: V-a fost teamă că literatura scrisă de dumneavoastră reflectă prea mult realitatea socială și publicul străin nu o va înțelege pe deplin?

Felicia Mihali: În Canada mă mișc acum într-un teritoriu cartografiat, literar vorbind. După 23 de ani știu exact care sunt temele, orizontul de așteptare al publicului, valorile în care cred, preferințele. Am știut exact până unde să merg în așa fel să nu fiu acuzată de apropiere culturală, de mimetism, de folclorizare a nordului. Romanul a apărut mai întâi în engleză, apoi în franceză. Cele două lumi și culturi sunt lejer diferite, dar în cele din urmă cele două comunități trăiesc în aceeași țară, deci cel puțin cunosc istoria confederatiei canadiene și trecutul ei de discriminare a primelor națiuni. Nu a fost nevoie să insist, să descriu în tușe groase. Acum că romanul a fost tradus în românește, mă întreb, însă, cât va înțelege publicul din aceste dedesubturi istorice care sunt destul de fin conturate. Dar, trăiesc cu speranța că  dacă nu înțeleg totul, vor rămâne cu ceva,  mai ales cu o anume de stare de spirit, cu trăirile a două personaje care fără să vrea își asumă o parte din vina colonială. Dacă omul alb a devenit stăpânul acelui teritoriu, acest lucru s-a realizat în detrimentul autohtonilor, națiunile fondatoare, care au fost exterminate cu mai mult sau mai puțină bună știință.

Main News: Ați repeta o experiență care să marcheze profund scrierile dumneavoastră? Spre exemplu, dacă vi s-ar propune să lucrați în zone aflate în conflict militar, cu drame evidente, așa cum este Ucraina, ați accepta? Ați considera că o astfel de experiență ar genera un nou roman, poate chiar de dragoste?

Felicia Mihali: Aș pleca oriunde și oricând în astfel de zone. Ca și la plecările anterioare, nu știu dacă să scriu neapărat o carte, ci să învăț, să relatez, să povestesc pentru alții. Astfel de articole sunt arhive ale acestui gen de evenimente și îi invidiez pe cei trimiși pe linia frontului drept cronicari ai ororilor. Sunt cu toții niște eroi, mai ales femeile. După părerea mea, unul  din cele mai mari mari cronicari de război a fost Oriana Falaci, o jurnalistă născută în Italia, dar care se putea cu mândrie cetățean al lumii. Cât aș vrea să am curajul, talentul ei de a descrie o zonă de război în aceeași termeni ca ea! Dar, dacă cineva mi-ar da acest mandat l-aș accepta pe loc, renunțând la tot ce fac pentru moment, cu speranța evident că voi reveni într-o bună zi. Pentru că orice război se termină o dată și o dată.

Main News: Cum au fost primite romanele dumneavoastră în Canada? Cum sunt cititorii tineri, de ce se simt mai atrași, proză sau poezie?

Felicia Mihali: Romanele mele au fost foarte bine primite de la început, ceea ce a fost o mare șansă și m-a ajutat să rezist la toate încercările „exilului”, care nu sunt puține. Dezrădăcinare, accent, limbă, schimbare de obiceiuri, de valori, toate astea le-am trăit cumva prin literatură, asta a fost un privilegiu față de alți migranți. La mine s-a transformat totul în artă, asta m-a transformat aproape de la început într-un fel de spectator al propriei mele vieți. Primul meu roman acolo, „Le pays du fromage”, a fost o mică bombă, traducere fiind a romanului „Țara brânzei”, publicat în România la puțină vreme înainte de plecarea mea în Canada și tradus de mine în franceză. Am fost surprinsă de primirea elogioasă și comparația cu unul din clasicii literaturii quebecheze. Cred, însă, că cititorii știu să transgreseze ce e local, pentru a descoperi ceea ce e universal in fiecare poveste.  Spre deosebire de publicul din România, care funcționează  mult pe snobisme și mode literare europene, mi se pare mie, acolo mi se par mai interesați de noutățile din toată lumea. E adevărat, canadienii călătoresc mai mult, își permit să cumpere mai multe cărți, plus bibliotecile sunt bine garnisite cu ultimele noutăți. Publicul român nu are nimic din toate astea: nu are prea multe librării, nu are biblioteci și nici bani de cărți. Cum să îi ceri să fie racordat la literatură mondială? Și cu toate astea, îl cred pe unul dintre amicii mei, critic de artă, care spunea că în România există încă un public bun, o elită culturală. Dar, rămâne în continuare un public atras doar de roman.

În Canada există un public tot mai mare de poezie, de eseuri, de nonficțiune. Pentru mulți, filmul, serialele, au satisfăcut nevoia de poveste. Ce vor este informatie, de tot felul. Poezia cunoaște un mare avânt, mai ales cea neglijată multă vreme, produsă de ceea ce era mai inainte considerat drept „marginali”, care mai sunt și acum ; migranți, autohtoni, autori queer, trans. Literatura canadiană nu mai este una produsă aproape exclusiv de bărbatul alb, creștin. Societatea canadiană s-a schimbat, iar literatura trebuie să țină pasul. E de ajuns să iei într-o zi metroul la Montreal ca să înțelegi care e structura socială și care este publicul tău. Întrebarea pe care un autor sau un editor trebuie să și-o pună este: oare în ce măsură îi interesează pe acești oameni ce fac. Acest lucru trebuie făcut și în România. Ia metroul de la Pipera la Berceni și privește oamenii din jur. În ce măsură literatura contemporană îi privește și îi atinge?

Main News: Ce reacții aveți din România, după lansarea ultimului roman?

Felicia Mihali:  Problema mea este că am lipsit foarte mult din România. Au trecut 24 de ani de când am publicat „Țara brânzei”, care a produs un șoc cultural, dar și social. În primul rând, pentru că o femeie își permitea să rastoarne mitul blagian, „al veșniciei care s-a născut la sat”. Ca o persoană care a trăit la sat, vă pot spune că acolo s-au născut, mai degrabă, o seamă de racile declanșate de sosirea comunismului, de desproprietărire, de colectivizare forțată, de politici mincinoase. Nici nu am avut timp să mă bucur de celebritate. că a trebuit să plec în Canada. Am fost chiar la un pas să renunț la plecare. Când ești celebră în țara ta, de ce să pleci(?) Ei bine, după 23 de ani am reînceput să repatriez carierea mea literară, să traduc și să public romane scrise in franceză sau engleză de-a lungul timpului. În 2020 a apărut „A doua șansă pentru Adam”, în 2021, romanul „Dina”, în 2022 a apărut „Bigama”, iar anul ăsta „O noapte de dragoste la Iqaluit”. Sunt  la al patrulea roman în trei ani. Lumea începe să mă cunoască, să își arate interesul, ceea ce este o parte bună a ziariștilor români și mai ales a  tinerei generații ca tine. Cred că dorința ta să mă cunoști și să afli mai multe despre mine arată o anume curiozitate și interes care mă fac fericită. Lucrul pe care îl doresc cel mai mult este să ajung la cititori, atât și nimic mai mult. Restul ei îl vor decide.

Main News: Știu că ați înființat o editură, „Hashtag”. Cum a pornit ideea și cum vedeți „piața de carte”?

Felicia Mihali: Ideea de a face această editura a venit din impresia mea că lipsește ceva pe piața de carte canadiană, diversitatea. Se publică mult în Canada și în Quebec, provincia francofonă unde trăiesc eu, dar acest lucru nu înseamnă prea mare diversitate. Or, cum am zis, dacă societatea s-a schimbat, și literatura trebuie să țină pasul. Unde sunt autorii migranți ca mine în toată povestea asta? Noi suntem talpa țării, dacă vrei(…) Noi o luăm de la zero și facem treburile grele și uneori murdare pe care alții nu le vor. De ce nimeni nu ne spune povestea ? Așa s-a născut „Hashtag”. Din dorința de a spune alte povești decât cele obinuite, cele ale migranților. Din fericire, cred că și publicul era copt pentru așa ceva, și el era conștient că ceva nu merge. Poate cărțile Hashtag nu au încă atâția cititori ca autorii get-beget, dar un public se educă, încet încet, iar eu am infinită răbdare.

Main News: Cum vi se par scriitorii care vă încredințează manuscrisele? Cu elan sau  ezitanți? Ce credeți că îi influențează cel mai mult în scrierea lor?

Felicia Mihali: Selecția mea de titluri este foarte severă.  Nu public decât opt cărți pe an din care două romane, două volume de poezii, două eseuri și două traduceri. Va dați seama, că din cele 300 de romane în manuscris pe care le citesc pe an, trebuie să aleg  două. Criteriile de valoare primează, dar adesea între un roman bun scris de un autor get -beget și unul migrant, îl aleg pe cel migrant. Canadianul va găsi ușor un alt editor, migrantul nu. Este asta o formă de discriminare ? Ei bine. literatura a fost tot timpul o chestie de discriminare. Ea a fost tot timpul o „literatură de testosteron”. E timpul să dăm glas la alte voci, care și ele au povești de spus. Vreau să cred că autorii care ne trimit mansucrise o fac pentru  că au încredere în noi, pentru că sunt de acord cu politica noastră editorială, pentru că îi satisface genul de acompaniament literar pe care îl acordăm. Suntem severi, suntem atenți la detalii și nu lăsăm nimic nepuricat. Publicăm puțin și nu publicăm la întâmplare. Autorii care cred că au scris capodopere, că nu au nimic de învățat și că tot ce fac ei este sută la sută publicabil, pot merge liniștiți la altă editură. Nu îmi pierd timpul să ii conving, cu astfel de autori sunt convinsă că nu trec pe lângă capodopere.

Main News: Vă simțiți migrant la acest moment?

Felicia Mihali: Indiferent cum mă simt, sunt un migrant. Vorbesc engleză și franceză cu accent, mă cheamă Mihali,  iar în toate biografiile mele scrie : Born in Romania /Née en Roumanie. Este realitatea mea de 23 de ani și în ciuda a ce cred unii, are multe avantaje. Primul este acela de a ști o altă limba străină, limba română în cazul meu, o limbă de origine latină, cu influențe slave, turcești, nemțești, ungurești. Ce creuzat bogat, ce știință să îi stăpânesti gramatica destul de haotică, secretele, valențele! Ca scriitor, ziarist, traducător în această limba mă simt privilegiat. Nu pentru că româna ar fi cea mai grozavă limba de pe planetă, ci pentru că este la fel de grozavă ca orice limbă din lumea asta.  Apoi, sunt istoria, cultura, bucătăria, tradițiile, tot ce am practicat până la 33 de ani și pe care le-am luat cu mine. Cultura canadiană s-a altoit pe acest ceva, nou, divers, colorat și asta e valabil cu fiecare nou sosit. Noua mea identitate hibridă este mai mult decât ceea ce unii definesc prin migrant. Cultura unui migrant este mai bogată, vederile lui mai largi, posibilitățile lui de a înțelege lumea mai variate. Asta înseamnă pentru mine migrant, ci nu cetățean de a „doua clasă”.

Main News: Veți publica și manuscrisele românilor, dacă vi le vor trimite în Canada? 

Felicia Mihali: Din păcate, eu nu public decât mansucrise scrise în franceză, limba provinciei unde locuiesc.  Hashtag este o editura canadiană stabilită la Montreal. Rolul acesteia este de a promova, în primul rând, literatura locală, scrisă mai ales de neo-canadieni, migranți care au adoptat o nouă limbă de creație pentru a-și spune s povestea. Româno- canadienii care trăiesc la Montreal și scriu în românește nu mă interesează. din punct de vedere editorial. Dacă scrii în românește, mi se pare logic să publici în România. Dacă vrei ca  publicul canadian să te citească și să îți asculte povestea, atunci ai decența și spune-le povestea ta într-o limbă pe care o pot înțelege. În ceea ce privește traducerile, sunt interesată de „noul chip” al literaturii române și aș vrea să pot publica autori români acolo. Dar, iarăși criteriile mele sunt foarte puțin „ortodoxe” și sigur îmi voi face mai mulți prieteni decât dușmani. Eu nu public autori considerați aici celebri, eu public cărți bune după propriile mele criterii, iar când trebuie sa investești în jur de 10.000 $ ca să produci o carte, să o lansezi, să o promovezi, asta îți dă dreptul să îți formezi și propriile criterii.

Despre romanul „O noapte de dragoste la Iqaluit”, lansat și în România 

„O noapte de dragoste la Iqaluit” reia personajul principal din romanul Iubita din Kandahar, publicat în 2012 și declarat de Canada Reads drept unul dintre cele mai bune zece titluri din Québec. Inspirat de o poveste adevărată, cartea descrie începutul unei relații de dragoste dintre un soldat canadian și o pin-up girl de origine română; din nefericire, explozia unei bombe îi pune repede capăt. La zece ani după moartea soldatului, Irina se refugiază la Iqaluit, unde speră să înceapă o nouă viață. Destinul ei se complică încă o dată în momentul când îl întâlnește pe Liam O’Connor, un ofițer de poliție și fost soldat în Afghanistan. În ciuda atracției reciproce, povestea lor se împotmolește încă de la început într-o serie de incidente, suspiciuni, acuzații. Primul obstacol în calea iubirii lor este nepoata lui Liam, fiica fratelui său, o fetiță inuită care devine pentru ei o sursă zilnică de conflicte. Obsesia Irinei de a fi un profesor bun devine pentru familia lui Eli simbol de intoleranță și discriminare. În decorul misterios al lungii nopți polare, povestea lui Liam și a Irinei se derulează sub semnul revelațiilor tulburătoare. Ediția originală s-a bucurat de cronici pozitive în Canada: Yvon Paré în Littérature Quebecoise îl vede drept “Un roman fascinant!”, Frédérique Dufort în Salut Bonjour, TVA îl consideră „Un omagiu adus femeii din ziua de azi – adorabil, cu adevărat!”, iar în Les Libraires este descris drept „Un roman derutant și emoționant”.

Despre autoare

Scriitoare, traducătoare și editoare, Felicia Mihali trăiește în prezent în Canada, unde s-a stabilit în anul 2000. După trei cărți scrise în limba română, printre care Țara brânzei, Felicia Mihali a publicat nouă romane în franceză și trei în engleză la edituri de prestigiu. În prezent, ea scrie și traduce în trei limbi și conduce editura Hashtag din Montréal. Romanul O noapte de dragoste la Iqaluit a apărut până acum în franceză și engleză. În perioada 1993-2000 a fost jurnalist la „Evenimentul Zilei”. Romanul ei, „The Darling of Kandahar”, a făcut parte din topul celor  mai citite 10 cărţi din Quebec.

Sursă foto: Facebook